Prima zgârietură e întotdeauna cea mai dureroasă. Nu fizic, desigur – e doar un fir subțire pe sticlă, de multe ori invizibil pentru ochiul neavizat.

Octombrie a venit cu un freamăt aparte. Nu e doar frigul care începe să se așeze peste dimineți sau mirosu’ de cafea fierbinte care devine esențial – e acea senzație familiară când știi că începe din nou. SuperBlog 2025, ediția de toamnă, își deschide oficial porțile, iar eu sunt aici, pregătit să-mi încarc laptopul și să pornesc din nou motoarele creativității.

În bucătăria mea, totul începe cu un sunet discret, dar plin de promisiune: stropul de ulei de măsline care atinge tigaia încinsă. E ca o șoaptă care anunță ceva special.

Hai să fim sinceri: școlile din România ne pregătesc să fim angajați, nu antreprenori sau lideri. Tot sistemul ăsta clasic e despre reguli, memorare și răspunsuri „corecte”.

Într-o lume în care totul pare să se miște cu viteza luminii, unde noutatea e la ordinea zilei și efemerul domină, există totuși lucruri care cer răgaz. Lucruri care se lasă descoperite în timp, care se cizelează și se transformă în ceva cu adevărat valoros.

Îmi amintesc perfect serile de toamnă petrecute în beciul bunicului. Aerul mirosea a struguri proaspăt zdrobiți, iar el, cu mâinile pătate de pământ și zâmbetul lui blând, îmi spunea povești despre cum vinul e mai mult decât o băutură – e o moștenire, un fir roșu care leagă generațiile.

Imaginează-ți: ești pierdut pe străduțele întortocheate ale unui oraș străin, harta din mână nu-ți mai e de ajutor, iar localnicii vorbesc o limbă pe care n-o înțelegi.

Era o seară rece de noiembrie, cu miros de lemn ars plutind în aer și o ceață subțire învăluind curtea casei bunicilor mei. Masa era pregătită pentru o sărbătoare simplă, dar încărcată de suflet – o reuniune de familie după ani în care drumurile ne purtaseră în toate colțurile țării.